Stau pierduta intr-un parc pustiu si ascult cum vantul fosneste printre frunzele de un verde-galbui...

Ma gandesc zambind amar la copacii acestia care încetul cu încetul vor rămâne goi...părăsiţi.

Pana la urma...de ce am decis sa vin astazi aici?

Eu fac rar...dar rar de tot plimbari prin parc...mai ales de cand...ei bine...mai ales de cand am suferit...

Insa azi...azi am simtit ca este necesar...ca trebuie sa fiu aici...

Acum cateva minute mi s-a parut ca zaresc pe o banca mai retrasa un corp bine facut...si pentru o clipa inima a inceput sa-mi bata cu putere...si am...am uitat sa mai respir...

Am inchis repede ochii si i-am deschis incet...Mi-am dat seama ca priveam pierduta catre o banca goala dintr-un trecut pustiu...

De cateva minute incerc sa imi stapanesc lacrimile...

Nu stiu ce simt...dar nu imi doresc sa tradez nicio urma de suferinta,sau teama...sau orice...

Vreau sa nu mai simt nimic...de multa vreme vreau asta...

Stau pe banca aceasta de lemn si privesc tacuta in jur...sunt singura aici...eu si vantul asta care fosneste a pustiu...si este straniu...tare straniu caci am ciudata senzatie ca mai e cineva cu mine...

Simt cum creste in mine credinta ca daca imi intorc privirea mi se va confirma sentimentul si...pauza...tac...doar ascult...

Am prostul obicei de a ma pierde in tacere...atunci cand imi e teama.

Am venit aici sa imi gasesc linistea si sa incerc sa imi gasesc drumul care sa imi aduca mantuirea...caci a venit timpul sa incetez sa lupt cu mine de parca as fi cel mai mare dusman al meu...sa incetez sa ma lovesc si sa ma inving...

Ar fi trebuit ca venirea aici sa ma ajute dar de cateva minute nu simt decat cum sangele imi pompeaza din ce in ce mai repede...cum ochii mi se inchid sub greutatea ploapelor...cum unghiile imi intra in carnea moale a piciorului si fata mea se schimba  sub cute de durere care ii dau o expresie ciudata de parca o suferinta muta mi-ar fi patruns pe sub piele obligand-o sa se stranga .

As putea sa jur ca ochii mei in care...de regula... se scalda luminite sunt acum de un negru trist...

Si as vrea sa tip acum...sa tip si sa ma intreb daca am curajul ca acum si aici sa-mi amintesc pana la capat...daca am curajul sa-mi primesc toata portia de suferinta pentru azi...si sa incerc dupa aceea sa ma vindec definitiv...

Incerc sa tip dar tot ce reusesc este sa murmur ceva de neinteles caci abia daca pot sa imi misc buzele...

Frica nepamanteana de a rememora amintiri de neuitat ma face sa tremur si din nou mi-as dori sa plang...

Mi-as dori atat de tare sa tip...sa rostesc toate cuvintele de repros si ura pe care niciodata nu le-am folosit pana acum...dar ma pomenesc  ca nu pot spune nimic...pot doar sa tac...

Pot doar sa tac si sa ascult cum urla pustiul in mine...sa ascult si sa privesc neputincioasa cum mor in mine de mii si mii de ori.

Totul este doar un vis urat caruia...oricat rau mi-ar face... nu indraznesc,nu am puterea sa ii spun la revedere...

Si mi-e frica...mi-e groaznic de frica...si ma simt singura aici...

Imi strang la piept amintirile dureroase si realizez ca daca sunt aici nu inseamna ca ma vindec...nu inseamna ca uit...

Lacrimi… multe lacrimi...caci simt inca o data cum nimeni nu o sa reuseasca sa imi stearga din suflet durerea unor amintiri otravitoare...

Lacrimi si un zambet rece de copil ajuns om mare...

Si mi-e frica...groaznic de frica...